Dr. Radu Mihai este medic primar Chirurgie endocrină şi consultant şi lucrează de mai bine de 30 de ani în Marea Britanie. Acum, dr. Radu Mihai a revenit în România pentru a opera cazuri endocrinologice, de afecţiuni ale tiroidei, în cadrul Gral Medical.

Cum a apărut dorinţa de a deveni medic?

Dr. Radu Mihai: Eu am terminat Liceul Bălcescu în 1984. (Sunt mulţi ani de atunci!) Era un liceu în care crescuse un mare interes pentru matematică, poate şi datorită profesorului nostru, Matrosenco. În plus, merită pomenit şi profesorul de fizică, domnul Rusu. Niciunul dintre ei nu mai există astăzi, dar pot spune că mi-au marcat existenţa.

În anul 1984, nu aveai prea multe perspective de carieră cu pasiunea pentru matematică. Poate doar aceea de a deveni profesor la o şcoală sau la un liceu, dar nu m-a tentat deloc. Aşa încât medicina mi s-a părut că-mi dă voie să am şi ale opţiuni, mai târziu, în viaţă, mai ales că la 18 ani nu prea ştii încotro ţi se deschide drumul. Deci, am ajuns la Medicină oarecum întâmplător, mai curând, decât să zic că m-a născut mama crezând că o să fiu doctor. (râde)

Am început studiile la Facultatea de Medicină în Bucureşti, în 1985 şi am terminat în 1991, deci exact în plină schimbare socială în România.

În facultate am lucrat cu un om care m-a inspirat - Mihai Coculescu – care era, pe vremea aceea, asistent universitar. Mai târziu, a devenit profesor în Endocrinologie.

Alături de dânsul am lucrat cam de prin anul trei de studenţie, când m-a chemat să fac nişte operaţii pe pisici. Aveam un experiment şi speram să facem ce n-a făcut nimeni, un fel de scan al glandei hipofize, undeva la baza creierului. Primul pacient, la care am sperat să aplicăm ce am învăţat la pisici a fost internat în ziua când a început manifestaţia Revoluţiei, în Bucureşti, în decembrie 1989. Eu mergeam spre spital, ţin minte şi acum, iar pe drum treceam pe lângă mulţimi de oameni, încolonaţi pe lângă Statuia Aviatorilor. Am ajuns la spital, am discutat şi am decis că e o nebunie să ne apucăm să facem operaţia în atari circumstanţe. Şi am abandonat.

În vara următoare, tot prin profesorul Mihai Coculescu, am ajuns în Anglia, ca student, într-o vizită de studiu de şase săptămâni. Aici, în Anglia, am obţinut nişte rezultate care m-au entuziasmat şi pe mine, şi pe ei, aşa încât am revenit, în ultimul an de facultate, câte şase săptămâni.

Am terminat facultatea şi se punea problema că am rămas asistent la Endocrinologie. Doar că era o efervescenţă în acea vreme, să-ţi demonstrezi dacă ce ai învăţat în şcoala românească te lasă să treci examenul american. Era o provocare atunci să ştii că poţi să ajungi să fii medic în Statele Unite, dând un examen în Bucureşti. Nu ştiam noi despre implicaţii legale, despre viză J1 sau alte detalii. Ţi se părea doar extraordinar că te duci să dai un examen şi cineva îţi dă o hârtie şi zice că eşti la fel de bun ca cei din SUA. Am fost poate printre primii care am dat acel examen american. Se întâmpla în Facultatea de Arhitectură. S-au  schimbat multe de atunci. Acum totul e online. Pe vremea aia te păzea un poliţist al ambasadei.  

Şi atunci, dintr-o dată, am primit o hârtie care îmi permitea să mă duc în Statele Unite să profesez, dar nu aveam banii necesari. Aşa că am ales Anglia, unde am plecat într-o vizită de câteva luni, cu un program, Tempus, un fel de sprijin european pentru cei care lucrează în universităţi ca să obţină şansa de a vedea şi alte universităţi.

Am venit pentru trei luni în Anglia, cu gândul să strâng nişte bani ca să pot pleca în Statele Unite, dar în Anglia am întâlnit al doilea om care m-a marcat masiv, acest profesor de chirurgie în Bristol. Nici John Farndon nu mai este printre noi acum, dar el m-a convins atunci că, dacă rămân în Bristol, îmi va fi mai bine decât în Statele Unite. Mai ales că el tocmai se întorsese din SUA, după patru ani într-un proiect de cercetare.

Mi se pare cea mai bună alegere pe care am făcut-o. Am rămas în Bristol, am făcut un doctorat timp de trei ani şi după aceea am început pregătirea chirurgicală în Anglia, cu gândul să fac Chirurgie endocrină.  

Am stat cu dânsul, ca asistent universitar în Bristol, şi într-o zi, în timp ce era la o şedinţă, a căzut mort, brusc, în timp ce vorbea. Şi atunci, din nou, toată viaţa mi s-a schimbat şi cu ajutorul altora din jurul meu am venit un an de zile în Oxford, unde nu-mi imaginam niciodată că voi ajunge. Am stat un an şi, după ce am lucrat un an aici, şeful de atunci mi-a zis „nu vrei să vii să fii colegul meu?”. Şi uite-aşa, după încă nişte ani de pregătire în Oxford cu el, am devenit consultant, în 2017.

Ce presupune să devii consultant?

Dr. Radu Mihai: Să devii consultant este gradul de pregătire profesională care, să zicem, este echivalentul de medic primar în România, în sensul că ţi-ai dat toate examenele care se mai pot da, devii fellow al Colegiului Regal de Chirurgie şi ţi se adaugă numele într-un catastif, care îţi dă dreptul să fii consultant. Diferenţa importantă din perspectiva de acum este că, în clipa în care eşti consultant, eşti complet independent, nu mai există ierarhia pe care o ştiam în România.

Independenţa, uneori, sperie. E acel tip de independenţă?

Dr. Radu Mihai: Este exact acel tip de independenţă şi ăsta e unul din aspectele diferite pe care iniţial n-am ştiut să le interpretez. Am venit aici, am văzut că nu există ierarhia din România şi mi s-a părut fascinant.

Pe de altă parte, România nu este unică. Franţa are acelaşi model, Germania, la fel, majoritatea ţărilor europene au un model în care, într-o secţie de chirurgie, de pildă, există un şef al secţiei şi o piramidă de putere şi de abilităţi, în care toţi ceilalţi din secţie sunt subordonaţi acelui şef. Există, astfel, un soi de responsabilitate comună pentru binele unui pacient. Dacă domn’ profesor spune că lucrurile stau aşa, cum spune el se întâmplă.

Or, în Anglia nu există aşa ceva. Odată ce ajungi consultant, eşti singurul responsabil de toate deciziile legate de pacienţii care ajung la tine. Nu există nimeni deasupra mea care să aibă drept profesional să-mi spună ce să fac. Sigur, te poţi duce să rogi un coleg să te ajute. Asta e altceva. Aici e un context foarte constructiv, în sensul că în multe operaţii se implică doi sau trei astfel de consultanţi cu alte specialităţi, cu alte subspecialităţi.

Chirurgia engleză este foarte fracţionată comparativ cu chirurgia română. Deci, cine face stomac, nu face ficat. Cine face ficat, nu face colon. Cine face colon, nu face chirurgie vasculară. Ori chirurgul general din România încă le face pe toate. În Europa a început deja un sistem masiv de fracţionare, exact ca în Anglia.  Germania trece acum prin acest proces, în care oameni care făceau de toate, într-o echipă mai mare, încep să se izoleze un pic şi să împartă practica.

De ce această schimbare de abordare?

Dr. Radu Mihai: E o problemă de filozofie profesională, pentru că sunt două aspecte aici: unul este meşteşugul şi atunci spui „dacă eu pot să operez orice, de ce n-am voie să operez orice?”. Numai că pacientul este mai mult decât o operaţie care durează trei ore, iar, sigur, tu n-o să ştii totul despre toate bolile fiecărei bucăţi din om numai pentru că ai ştiut să scoţi bucata aceea din om.

Am mai zis-o: eu scot rinichii în mod regulat pentru nişte tumori mari suprarenale şi pentru sarcoame. Dar, dacă tu ai cancer de rinichi, nu vreau să vii la mine pentru tratament, fiindcă eu nu ştiu despre boala cancer de rinichi.

Eu trebuie să te sfătuiesc mult mai mult despre boala ta decât să ştiu s-o scot din tine.

Nimeni nu va reuşi să ţină în mintea lui informaţii despre atâtea domenii numai pentru că mâinile lui pot să afecteze atâtea domenii, de acea se consideră că nu e în interesul pacientului ca tu să operezi orice. Asta e o problemă greu de hotărât.

L-am întâlnit odată, de mult de tot, pe profesorul Irinel Popescu, cu care am comentat chestia asta. Şi i s-a părut că societatea română nu e în niciun caz pregătită profesional, psihologic... nici pacienţii nu cred că sunt.

Aici este un pic diferit şi cred că toată societatea, în toată Europa, încet, încet se mişcă spre fracţionarea în subspecialităţi.

Dar, dacă dispare acest eroism al medicului, somităţii medicale, cum se mai construiesc mentorii?

Dr. Radu Mihai: În fiecare din aceste subspecialităţi vor fi oameni care te inspiră masiv. Asta nu se face prin amploare, prin lărgimea şanţului pe care-l sapi, ci prin adâncimea la care poţi să inspiri şi atunci într-adevăr se schimbă percepţia.

Toată societatea chirurgicală s-a schimbat.

Un coleg din Franţa a venit cu o prezentare fantastică, în care îşi spunea povestea profesională, în care a început cu un om pe care l-am cunoscut cu toţii, era cel mai cunoscut francez în ţara asta. Or, el era Dumnezeu. Dumnezeu te inspiră, Dumnezeu te bate, Dumnezeu te loveşte, îţi dă cu pumnul, îţi dă cu piciorul pe sub masă, pentru că el este deasupra comportamentelor umane. El crede că are drept absolut asupra ta.

Generaţia aia s-a dus şi asta nu-i rău, totuşi, că s-a dus ca şi comportament.

Mai târziu, când a venit el în aceeaşi poziţie, studenţii îl percepeau ca pe un părinte care trebuie să-i îndrume, să-i sfătuiască, să le ofere şanse, să-i ajute, să-i recupereze. Iar, în ultimii ani, studenţii cred că tu eşti un fel de prieten, te strigă pe numele mic şi cred că se trag de şireturi cu tine că doar suntem egali, toţi suntem egali.

Deci, e o problemă a societăţii: unde se opreşte egalitatea pe care ai vrea s-o inspiri şi să demontezi această noţiune că unii sunt în stratosferă şi tu eşti un prost undeva, târându-te. Deci, acel model de comportament al profesorului-Dumnezeu nu era sănătos, dar, totuşi, trebuie să existe un respect şi o recunoaştere a faptului că unii din noi au traversat un drum mai lung decât ceilalţi.

De ce aţi decis să vă întoarceţi să operaţi în România?

Dr. Radu Mihai: M-a convins un coleg din România.

După 30 de ani de stat în Anglia, am lucrat cu oameni din toată lumea. Avem un program în Oxford, care permite oricărui medic din lume să vină să lucreze timp de un an aici. Se cheamă fellow. Practic, eu te plătesc, tu vii şi lucrezi pentru mine în anul de dinainte de a deveni consultant în propriul tău spital.  

În ultimii 15 ani, majoritatea acestor oameni au venit din Australia, foarte mulţi din Orientul Mijlociu, dar nimeni din România.

Am lucrat cu oameni din toată lumea. Şi anul acesta avem două poziţii şi deja 64 de candidaţi. Dar nu a existat un român care să mă caute. Nimeni în 20 şi ceva de ani. În ultimii doi ani şi ceva, însă, parcă s-a schimbat ceva: un număr mic de oameni tineri au hotărât să apară la congrese europene de Chirurgie endocrină. Au comentat dacă ar putea veni aici şi un astfel de om a venit să mă viziteze o săptămână, cândva în iunie, înainte de un congres care avea loc în Londra. A stat cu mine o săptămână şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să mai vin în Bucureşti.

Eu am mai fost în Bucureşti, în urmă cu cinci - şase ani, când profesorul Mihai Coculescu, care încă trăia, m-a rugat să vin să mai fac nişte cazuri pentru el. Şi am venit cu mare plăcere. Tot el m-a mai rugat să vin la nişte congrese naţionale şi, cu mulţi ani în urmă, veneam. Odată ce el a căzut şi a dispărut, legătura mea cu România s-a rupt complet şi n-am mai crezut că mă întorc, pentru că în afară de profesorul Mihai Coculescu nu mă mai lega nimic de România.

Revenind, un singur român s-a uitat în ochii mei şi mi-a zis „hai să învăţăm împreună!”. Mie mi se pare fundamentală şansa de a lucra cu altcineva. Mie mi-ar plăcea, la vârsta mea, să mă duc să mai văd pe altul cum face; este singurul mijloc de a vedea şi a-ţi evalua propriul drum. Şi nu vorbesc neapărat despre manualitate sau ca meşteşug, ci de organizarea practicii tale medicale, ca gândire şi ca structură. Pentru că operaţia unui pacient durează, să zicem, trei ore, dar el rămâne în spital trei zile. Deci, un procent din munca ta trebuie să fie legată şi de restul, mai mult de cât de repede poţi înnoda firele.

Deci, v-aţi întors să operaţi în România, pentru că aţi găsit nişte oameni cu care să vă însoţiţi în acest drum al învăţării...

Dr. Radu Mihai: Am venit, pentru că mi s-a părut că am găsit un om care a recunoscut că ar vrea să înveţe. Şi eu aş mai vrea să învăţ. La fiecare etapă de viaţă trebuie să ai un plan „unde mai cresc, ce încerc să fac mai bine”.

Eu mai am, poate, cinci ani până ies la pensie. Mă stresează că încă nu ştiu ce aş mai putea să fac în ăştia cinci ani care să mă facă mai ok peste cinci ani decât sunt astăzi.

Ştiu zone în care mi-ar plăcea să încerc, dar legal n-am voie. De exemplu, e o schimbare masivă în lume legată de operarea tiroidei prin gură, să nu mai existe tăietură pe gât. Din multe motive, pe care nu le discutăm acum, este extrem de dificil să pui asta în practică în Anglia. Sunt piedici administrative pe care nu cred că am timp să le depăşesc. În plus, să exersez suficient pentru a fi foarte bun în această tehnică. Dacă mă cert un an - doi pe acte şi un an - doi o învăţ, pe urmă mai fac şase luni şi ies la pensie. Pe când tinerii, dacă au sentimentul că vor să înveţe ceva, m-ar bucura imens.

După ce câştigi pentru tine ce ai vrut să câştigi, e timpul să dai înapoi societăţii cam tot atât de mult. În Anglia am ajutat mulţi oameni tineri, aşa că poate e momentul să ajut şi câţiva tineri români şi apoi pot să ies la pensie mulţumit că „balanţa” se păstrează.