Prof. dr. Doina Cozman este medic primar Psihiatrie, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca, cercetător şi formator a generaţii de medici. Puţini ştiu însă că prof. dr Doina Cozman ar fi putut fi… un filolog. Pasionată de lectură şi litere, prof. dr. Doina Cozman a cedat în faţa deciziei părinţilor săi şi a ales profesia mamei. Mai târziu, un volum semnat de Lucian Blaga şi cazul unui delir de transformare corporală aveau să o ghideze, fără tăgadă, spre psihiatrie.

De ce aţi ales să deveniţi medic?

Prof. dr. Doina Cozman: Iniţial, am vrut să fac filologia, ulterior însă, într-un consiliu de familie, s-a hotărât că nu pot decât să urmez calea mamei mele – Medicina. Asta se întâmpla pe la 16 ani. Aşa încât am încercat să deviez către psihologie, dar, între timp, am citit mai multe cărţi, printre care şi una a lui Lucian Blaga, în care era descris un delir de transformare corporală, moment în care am declamat sus şi tare că mă voi face psihiatru. Aveam 17 ani.

Aşadar, când am ales Medicina, am ales-o pentru a deveni psihiatru, nu altceva.

Cum de nu v-aţi răzvrătit la cei 16 ani, când aţi aflat că familia decide altfel?

Prof. dr. Doina Cozman: Eu m-am răzvrătit, dar a fost degeaba, pentru că în timpurile acelea, ale copilăriei şi adolescenţei mele, autoritatea părinţilor era respectată.

Ce fel de medic a fost mama şi ce anume din modelul dânsei v-a servit ulterior în profesie?

Prof. dr. Doina Cozman: Mama a fost medic microbiolog şi s-a ocupat de serologia unei boli cu transmisie genitală, de serologia sifilisului. Ştiu că, mică fiind, neavând cu cine să mă lase, mă lua cu ea în campania de prevenire. Aici, în Ardeal, mai ales pe Bârgaie, în munţi.

Din modelul mamei nu cred că am luat prea multe, mai ales că ea lucra mai mult în laborator, fără conexiune cu pacienţi, cu toate că era o persoană extrem de volubilă, deschisă, generoasă şi ajuta pe toată lumea. Deci, nu modelul mamei m-a ghidat în meseria de psihiatru, ci mai degrabă modele din cărţi, iar, mai târziu, m-am ghidat după modelul unor psihiatri de mare valoare, de pildă, suicidologi, cum ar fi Edwin S. Shneidman sau psihologi, cum ar fi Jung, în Alzheimer, corifeii Şcolii de la Munchen. Am luat modele din literatură.

Ce anume din acea descriere pe care o făcea Blaga v-a fascinat într-atât, încât să decidă o profesie?

Prof. dr. Doina Cozman: M-a fascinat absurdul acelei trăiri. Persoana se credea de sticlă şi atunci nu se aşeza, nu mergea pe lângă oameni, nu putea să fie atinsă. Era o existenţă plină de constrângeri şi, totodată, neabătută de la calea delirului, respectiv de la calea acelei gândiri paralogice, adică, alături de logica realităţii. Era o existenţă desprinsă complet de principiul realităţii. Acest lucru m-a impresionat foarte tare şi am zis că totuşi trebuie să descopăr misterul din spatele unei astfel de gândiri, care este atât de fermă, atât de puternică şi imprimă un comportament atât de exact în a urma toate meandrele delirului.

V-aţi întâlnit ulterior cu diagnostice de acest tip?

Prof. dr. Doina Cozman: Da, dar n-am avut niciodată un caz de transformare a corpului în sticlă. Un astfel de caz nu am avut, dar am avut multe alte cazuri deosebit de interesante.

Ele să fie oare motivul pentru care aţi rămas ataşată de această profesie extrem de solicitantă?

Prof. dr. Doina Cozman: Eu cred că - să nu spun o vorbă mare şi să nu fie interpretată această vorbă ca o îngâmfare - am avut vocaţie în această direcţie, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să ascult oamenii, am fost foarte interesată de ceea ce se întâmplă în sufletul omului.

Am avut o curiozitate să descopăr care sunt sursele simptomatologiei respective, de aceea, unul dintre psihiatrii care m-a ghidat în formarea mea profesională a fost Jaspers, un fenomenolog care, la începutul secolului XX, a pus accentul pe trăire, pe starea interioară, nu numai să se observe comportamentul verbal şi nonverbal, să se înregistreze ideile, gândurile, cât şi trăirea pacientului. Jaspers, ca psihiatru care a deschis uşa fenomenologiei în psihiatrie, a fost un ghid puternic pentru formarea mea profesională.

Literatura abundă de modele, de diagnostice psihiatrice şi este modalitatea prin care noi, oamenii obişnuiţi, neprofesioniştii, putem să ne uităm într-un fel în minţile şi sufletele altora. Din rolul de psihiatru pare că aveţi un acces privilegiat. Cum este acest privilegiu de a vă uita în sufletele oamenilor?

Prof. dr. Doina Cozman: Nu aş zice că este un privilegiu, este pur şi simplu o profesiune în care trebuie să mergi pe calea cercetării. E foarte importantă analiza simptomatologiei persoanei din faţa ta. Fără o analiză profundă şi fără o revenire continuă asupra a ceea ce ai hotărât, când ai formulat diagnosticul, nu poţi să progresezi. Cu alte cuvinte, nu poţi să-ţi ajuţi pacientul.

Trebuie să ştiţi că, în psihiatrie, ca în orice specialitate medicală, există un arbore de decizie pentru diagnostic, care formulează, pe baza simptomelor inventariate, şi înregistrează sindroamele. De la sindrom, prin diagnostic diferenţial cu alte boli, se ajunge la diagnostic.

În psihiatrie, mai există ceva: comunicarea este vehiculul principal de extragere a simptomelor, iar comunicarea şi limbajul sunt atât de versatile, ştim bine asta, deci, există o posibilitate să nu îţi înţelegi bine pacientul. De aceea este important tot timpul să fii sigur că „traducerea” e corectă. Adică, să fii sigur că ceea ce exprimă pacientul este „tradus” corect în mintea ta, a examinatorului, într-un simptom corect. Tot timpul trebuie să faci această muncă de translare a vorbelor pacientului.

Comportamentul este obiectivabil, el este observabil, dar discursul pacientului trebuie să fie tot timpul tradus corect. De aceea e foarte important să practicăm o ascultare activă, pe care am exersat-o odată cu antrenamentul pe care l-am avut în altă parte, nu în psihiatrie, ci antrenamentul pe care l-am avut în legătură cu pregătirea mea în calitate de suicidolog intervenţionist.

Acest antrenament de ascultare activă l-am testat prima dată în Scoţia, în 1991, dacă nu mă înşel, când am intrat în The Samaritans. Ei sunt un grup care se ocupă de consilierea la telefon, deci la distanţă, pe nevăzute şi doar pe auzite, a persoanelor cu comportament suicidal. De la The Samaritans am învăţat tehnica convorbirii pe nevăzute şi, mai ales, această ascultare activă, care nu mai este doar apanajul liniilor telefonice, ci deja a intrat şi în practica medicală. În practica comunicării medicale se vorbeşte tot mai mult de nevoia de comunicare, de nevoia de empatizare, indiferent de specialitatea medicală. Dar în psihiatrie acest lucru este absolut obligatoriu, pentru că limbajul devine un instrument de detecţie. În psihiatrie putem să studiem creierul, dar mintea şi emoţiile nu le putem studia decât prin exprimarea lor verbală, în majoritatea cazurilor.

Şi cum serveşte asta în detectarea sau în rezolvarea posibilelor cazuri de tendinţă suicidară, de pildă?

Prof. dr. Doina Cozman: Sunt anumite trepte de explorare care trebuie să fie urmate. De la întrebări mai generale până la întrebări ţintite. Când persoana este în faţa ta, e oarecum mai uşor, pentru că şi comportamentul, şi mimica, pantomima te ajută să decelezi dacă persoana este depresivă, întristată cu adevărat. La telefon nu este profesiune, meserie, aceea este dedicare pe baza unei alte vocaţii, vocaţia de a salva vieţi tinere şi valoroase.

Care e cazul pe care n-o să-l uitaţi niciodată?

Prof. dr. Doina Cozman: N-am să uit niciodată cazul unei doamne care a fost violată. A făcut depresie. Sigur că a făcut şi tulburarea de stres posttraumatic, apoi depresie. De fapt, nu atât faptul că ar fi un caz spectaculos, pentru că, din păcate, nu este un caz neobişnuit. Drumul alături de acest suflet rănit, făcut una cu pământul, drumul alături de această persoană care nu se mai simţea valoroasă, care îşi pierduse semnificaţia pentru ceilalţi - sigur, ruşinea o copleşea şi vinovăţia, paradoxal, drumul alături de ea a fost deosebit. Deci, mai mult psihoterapia decât cazul în sine, decât diagnosticul în sine.

Un alt caz interesant ar fi cel a doi gemeni adulţi, care aveau fiecare schizofrenie. Şi foarte interesant cum îşi „pasau” noul episod de psihoză, de la unul la celălalt: când unul se normaliza, intra celălalt în faza de boală. Care era punctul de interes pentru mine? Se îmbina evoluţia schizofreniei, care ştim că este o maladie cronică, cu contagiunea psihică. Se „contagionau” unul pe celălalt cu temele delirante.

Al treilea caz… aşa, mai anecdotic, este un caz pe care l-am şi scris şi va apărea într-o carte. Este cazul unui schizofrenic care avea un delir de persecuţie şi credea că poate să fie otrăvit de către membrii familiei, mai ales de cumnat. Aşadar, s-a apucat să cultive morcovi, iar un an şi jumătate a mâncat strictamente morcovi. Când a apărut la internare, era portocaliu. Pielea i se impregnase de caroten.

Cum v-a ajutat sau cum v-a împiedicat această profesie în viaţa de familie, cu copiii, cu soţul?

Prof. dr. Doina Cozman: Au fost cu toţii foarte înţelegători. Am avut sprijinul total al familiei şi înţelegerea copiilor.

A fost totuşi o întâmplare nefericită, anume că un pacient a aflat (nu ştiu cum) numărul meu de telefon şi a făcut o obsesie în ceea ce mă priveşte. Asta nu este un lucru rar, mai sunt astfel de ataşamente negative faţă de terapeut. Noi deja ştiam: suna dimineaţa, suna după-masa, suna seara. Deci, foarte multe telefoane pe zi. La un moment dat, una dintre fetele mele, micuţă, a ridicat telefonul şi a zis: „nenea, vă rog să o mai lăsaţi în pace pe mama!”. (râde) Până la urmă, a trebuit să-i spun că voi lua măsuri. În fine, depăşise toate graniţele suportabilităţii şi a alianţei terapeutice. De fapt, voia doar să vorbească cu mine. Nu era ameninţător, dar simţea această nevoie. Şi mai era ceva. Cred că dădea telefon când era singur în casă. Trăia cu părinţii, în mod sigur cu mama, şi atunci când mama pleca din casă, el îmi dădea mie telefon.

Cum se putea face această profesie în vremea comunistă?

Prof. dr. Doina Cozman: Greu, foarte greu, pentru că nu aveam medicamente. La un moment dat, ne-au dispărut aproape toate medicamentele. Şi să faci profesia doar cu pixul şi cu vocea, cât mai blândă cu putinţă, şi cu încurajări, era foarte greu. Nu mai aveam nici măcar Diazepam fiole, nu mai aveam neuroleptice. În comunism, haloperidolul era pe primul loc. Acum, avem aşa o bogăţie de psihotrope din toate clasele, din clasele de neuroleptice, de antidepresive, de timostabilizatoare, hipnotice, deci hipnoinductoare şi altele. Dar, în timpul Comunismului, se făcea foarte greu psihiatrie, pentru că nu exista medicaţie. Sigur că existau faze: uneori lipsea haloperidolul, alteori lipsea diazepamul, alteori lipsea clorprimazina - care era principalul neuroleptic din acea perioadă. Deci, am cunoscut şi perioada de „glorie” a lipsurilor din comunism. Ca să nu mai spun că se lua, de multe ori, electricitatea. Nu aveam pe secţie lumină şi asta, mai ales pentru tura de noapte, era chiar periculos. Nu aveam lanterne pe secţie, eram aprovizionaţi cu lumânări, chit că nu era chiar cea mai bună metodă de pază contra incendiului.

În acest moment, ce i-aţi spune unui tânăr care vrea să aleagă această profesie?

Prof. dr. Doina Cozman: În primul rând, să înceapă să se autocunoască. Cea mai bună autocunoaştere, într-un fel, chiar şi tehnică, se face printr-un curs de psihoterapie. Deci, în psihoterapie, în orice tehnică de psihoterapie - unele sunt tehnici care se învaţă mai repede, adică în timp mai scurt, până la un an de zile, altele într-un timp îndelungat, cum ar fi psihanaliza de 5 - 6 ani - dar toate tehnicile încep prin studii teoretice şi prin exerciţii de autocunoaştere. Deci, autocunoaşterea este foarte importantă. De ce? Pentru a-şi cunoaşte plusurile şi minusurile, pentru a-şi cunoaşte limitele, pentru a-şi cunoaşte graniţele, până unde poate să meargă cu trăirile emoţionale proprii, vis-a-vis de pacienţii pe care îi tratează. Pacienţii sunt extrem de solicitanţi. Orice pacient psihiatric cere energie, parcă îţi soarbe energia, tocmai pentru a-şi compensa anumite căderi de energie din propria fiinţă. Aici nu vorbesc în termeni psihiatrici. Vorbesc în termenii unui consultant şi unui practicant clinician şi a unui psihoterapeut care a practicat şi practică încă psihiatria, aşa că am o experienţă de 40 şi ceva de ani. Uneori, dintr-o şedinţă de psihoterapie sau, uneori, dintr-o primă întâlnire cu pacienţi, după ce s-a încheiat acea oră, simţi că eşti într-un deficit de energie psihică, pentru că te-a absorbit. Dar fără această dăruire nu poţi să tămăduieşti. Trebuie să fii tămăduitor. Şi atunci cuvântul de bază, care trebuie să fie ca un aşternut al acestei relaţii terapeutice, este alianţa terapeutică. Până când realizezi această alianţă cu pacientul tău, trebuie să treci prin diferite faze: faza de examinare, faza de captare a atenţiei celui din faţa ta. În al doilea rând, faza de captare a încrederii celui din faţa ta. Apoi, faza de depistare a zonelor sincere sau nesincere, pentru că fereastra de sinceritate, de multe ori, este foarte îngustă în cazul pacienţilor psihici. Ai crede că ei sunt foarte sinceri şi vin şi îţi spun tot, tot, tot, tot ce e în sufletul lor. Uneori, nici nu ştiu că sunt nesinceri, pentru că ei povestesc o istorie, care poate să fie o interpretare a ceea ce cred ei despre propria persoană şi propriile simptome. Deci, fereastra de sinceritate trebuie să fie deschisă în acest dialog. De aceea este atât de solicitantă munca cu un pacient psihic. Nu avem în Psihiatrie prea multe tehnologii. În  alte specialităţi există analize de laborator, există imagistică. Da, putem să explorăm creierul. Categoric avem imagistică, dar pentru alte maladii cum ar fi, de exemplu, patologia demenţelor. Acolo partea biologică este exprimată clar şi prin analize paraclinice. Dar există alte boli, cum ar fi tulburările anxioase, tulburarea de panică, care, după ce ai făcut diagnosticul diferenţial şi obligatoriu, a trecut şi prin filtrele explorărilor pe parte somatică. În tulburarea de panică trebuie să înţelegi acele angoase care se năpustesc asupra omului şi îl panichează şi îl fac să simtă că e singur în univers şi că va muri în 3 minute.