Ştefan Andrei este psihoterapeut şi a început să profeseze în zona psihologiei după o carieră didactică la Politehnica Bucureşti (fiind absolvent de Automatica şi Calculatoare), apoi una managerială, într-o corporaţie multinaţională din Capitală. Cu formări în hipnoză clinică şi terapie Ericksoniană, EMDR, psihoterapie scurtă strategică, Ştefan Andrei este absolvent de master în psihoterapii psihodinamice şi absolvent (Advanced Diploma at Masters Level) al Oxford Coaching & Mentoring School - Oxford Brookes University (UK).

Cum percepi informaţia că la examenul de admitere la Facultatea de Psihologie, anul acesta, a fost concurenţă semnificativă? Cum „citim” această ştire: ca pe o popularitate a meseriei sau ca pe o criză socială profundă, care are nevoie de „terapie”?

Ştefan Andrei: Eu o iau ca fiind un interes foarte mare pentru această profesie. Indiscutabil despre asta vorbim. Cum de am ajuns să avem un interes atât de mare pentru această profesie? Asta da, e o întrebare interesantă şi cred că are mai multe răspunsuri.  Întâi: psihologia nu e doar psihoterapie. Nici pe departe. Mai sunt şi alte specialităţi în cadrul Facultăţii de Psihologie, deci nu toţi cei care fac psihologie vor să devină psihoterapeuţi. Experimental vorbind, în urmă cu 10 sau mai mulţi ani, aş zice că un număr mic din absolvenţii facultăţii ajungeau psihoterapeuţi practicanţi.

De ce crezi asta? 

Ştefan Andrei: La vremea respectivă, cred că se întâmpla din pricina rezistenţei oamenilor la ideea de a merge la psihoterapeut. Chiar şi acum 10 ani, nu mai zic 20, încă exista părerea că nu ai de ce să mergi la psihoterapeut, din două motive diferite: o dată, pentru că îţi rezolvi singur problemele şi apoi, pentru că nu eşti nebun. Fiecare din aceste două motive pune accentul pe ceva diferit: „Nu te duci la psiholog, pentru că nu eşti nebun” pune accentul pe o neacceptare socială a faptului că ai „probleme psihologice”, e o ruşine să fii „nebun” şi, deci, să te duci la psiholog.  Iar motivul că „îţi rezolvi singur problemele” îl mai poţi întâlni şi acum, în impresia greşită pe care o avem că ne cunoaştem bine şi că putem să ajungem la un grad mai mare de pace interioară de unii singuri. Sigur, sunt şi norocoşi care au venit pe lume cu un grad de echilibru interior suficient de mare, încât să nu aibă sentimentul că au nevoie să îşi crească nivelul de pace interioară, dar cred că marea majoritate face un efort considerabil pentru a trăi bucurie şi pace în propria existenţă. Aşadar, aceste profesii de însoţire, începând din zona hard, cum este psihiatria, şi terminând cu zona cea mai soft, care ar fi coaching-ul, sunt necesare în proces.

Revin la prima întrebare: asta înseamnă că această popularitate a profesiei reflectă, de fapt, o criză profundă?

Ştefan Andrei: Reflectă o evoluţie, o dezvoltare. Poţi să interpretezi şi în sensul de criză profundă, dar eu privesc lucrurile într-un sens eminamente pozitiv. Acum, suntem suficient de evoluaţi, încât să ne gândim la mijloace superioare de intervenţie pentru a ne face vieţile mai bune.

Acum 50 de ani, popularitatea psihoterapiei în România era minimă. E adevărat că nici regimul precedent nu a sprijinit psihologia şi psihoterapia, dar nici oamenii n-ar fi fost pregătiţi să apeleze la aşa ceva ca să aibă vieţi mai împlinite. În acei ani, era foarte mult vorba despre supravieţuire, deci nevoia de evoluţie interioară, de a avea o viaţă fericită, deşi stătea în background, trecea întâi prin nevoia de a asigura o prosperitate materială care să permită apoi reflecţia la o viaţă fericită.

Generaţiile părinţilor mei, bunicilor, străbunicilor, a căror strădanie fundamentală era să aducă familia respectivă la un nivel de prosperitate, care să le permită să-şi trimită copiii la şcoală, după aceea la facultăţi, nu cred că mai aveau răgaz pentru a se gândi la fericire.  

Apoi, tranziţia care a fracturat societatea românească în ’45 a fost o lovitură: chiar şi cei care în momentul respectiv ajunseseră într-o zonă de siguranţă profesională şi financiară s-au pomenit de pe azi pe mâine înapoi în mizerie şi suferinţă. Toată societatea a luat-o de la început şi iar a fost despre „supravieţuire”, un minim confort material, un statut profesional şi social, încă nişte zeci de ani.

În prezent, e clar că mulţi au depăşit acele nevoi, iar oamenii se gândesc şi sunt în contact cu ei înşişi şi constată că nu sunt fericiţi. Practic, apare gândul: „de ce muncesc atâta dacă nu sunt fericit?”, fiindcă este adevărat, găsim în preajma noastră o grămadă de oameni care muncesc foarte mult. Mă refer la corporatişti, de exemplu.

Nefericirea poate să se prezinte într-o formă insidioasă, cu picătura, fără manifestări dramatice. Trec anii şi, la un moment dat, constaţi că eşti nefericit. Te gândeşti apoi că ar fi trebuit să fii mai fericit la câţi ani au trecut şi că nu-i niciun motiv de dramă. Şi atunci de ce eşti nefericit? Sau se poate întâmpla ceva care într-adevăr să strice echilibrul, un eveniment, o întâmplare care să scuture negativ existenţa şi să aducă multă suferinţă: o separare de un job, o separare de un partener, o pierdere mare, o criză existenţială. Deci, suferinţa vine pe aceste două porţi: fie adusă de evenimente care sunt percepute interior ca fiind o pierdere bruscă şi importantă, fie printr-o acumulare lentă de stres, anxietate, descurajare, oboseală, lipsă de sens şi care duc, la un moment dat, la o criză interioară şi exterioară.

Dacă ne uităm la drumul tău, la tine cum a fost? Ai fost întâi la terapeut şi apoi ai decis să intri în profesie sau dimpotrivă?

Ştefan Andrei: Eu am început prin a lucra în învăţământul superior tehnic. După un număr de ani de predat la Politehnică, am observat fenomenul decăderii învăţământului şi, de unde eram pasionat de ce făceam, m-am „dez-pasionat”. M-am descurajat şi m-am dus în direcţia businessului.

Am lucrat la o multinaţională 10 ani, perioadă de timp în care am învăţat extraordinar de multe. Cele mai relevante două învăţături, care au avut un impact de lumină în ce mă priveşte, de claritate, au fost, pe de o parte, să înţeleg mecanismele economice care guvernează societatea, iar pe de alta, probabil cea mai importantă, am intrat în contact apropiat cu oamenii, eu fiind şef acolo. Ca profesor nu s-a întâmplat asta, pentru că, învăţământul, cel puţin la vremea respectivă, nu era modelat pentru aşa ceva. Mi-ar fi plăcut să am o relaţie mai apropiată cu studenţii, să le fiu mentor, nu doar să predau ceva, iar ei să asculte mai mult sau mai puţin plictisiţi şi să aştepte să se termine ora, ca să bifeze că au făcut cursul sau laboratorul respectiv. În corporaţie, având mulţi colegi în subordine, alţii la acelaşi nivel şi alţii deasupra mea, a fost o experienţă de interacţiune cu oamenii mult mai complexă şi mai completă în acelaşi timp, mai individuală, mai personală. Iar această interacţiune a fost interesantă şi deschizătoare de claritate, de asemenea.

În plus, tot corporaţiei îi datorez faptul că, în anul 2000, managerii din ţările din centrul şi estul Europei, am fost invitaţi la un curs, la Viena. Era, nici mai mult, nici mai puţin, un curs de „consiliere şi coaching”! Alăturarea celor două e neuzuală. A fost un curs în trei module a trei zile fiecare, ţinut de un psihoterapeut austriac. Participanţi eram doar vreo opt oameni, ceea ce a fost un mare avantaj.

Pentru mine, a fost, ca să folosesc un englezism, mind blowing. Nu mă gândisem vreodată până atunci că poţi reflecta la tine însuţi, că te poţi vedea sau că poţi fi văzut în felul în care o demonstra acel terapeut. Adică, s-au deschis aşa, brusc, o mie de ferestre şi uşi în interiorul meu. Am fost foarte impresionat de acel curs şi asta a deschis o cu totul altă perspectivă asupra felului în care interacţionam cu colegii.

După câţiva ani, idealismul de care fusesem eu însufleţit la intrarea în multinaţională şi care m-a ţinut vreo doi-trei ani, a început să pălească şi să devină de-a dreptul dezamăgire. Într-o zi de toamnă, am avut o iluminare: ce ar fi trebuit eu să fac dintotdeauna era să fiu, să devin psiholog, adică psihoterapeut. Pur şi simplu am luat hotărârea să fac asta, cu tot ce presupune: facultate, formare, masterat, formare, formare şi iar formare...

Ce a rămas din acel idealism care te-a dus pe tine în corporaţie?

Ştefan Andrei: N-a rămas mare lucru, deşi am învăţat extraordinar de mult acolo. Sunt profund recunoscător acelei corporaţii multinaţionale, şefilor mei şi colegilor: un mediu de educare extraordinar de cuprinzător şi eficace, care te învaţă disciplină, te învaţă comunicare, te învaţă interacţiune cu oamenii. Cu toate acestea, apare treptat şi un grad de epuizare, dacă nu ai cultura vesticilor (pe care românii nu o au încă), de a te proteja de efectele negative ale corporaţiei. Mindset-ul vesticilor era total diferit de cel al esticilor. Cei din urmă au sentimentul că, dacă eşti plătit bine, atunci trebuie să-ţi dai şi sufletul din tine muncind. Colegii vestici nu stăteau niciodată peste program, în vreme ce eu lucram şi în weekend-uri, nu îmi luam concedii mai mari de o săptămână, pentru că mi-era groază că găsesc în Inbox 1000 de email-uri sau mai mult. Îmi făcusem un reflex, din acest motiv, să mă întorc sâmbăta din concediu – deci, să plec luni şi să mă întorc sâmbăta, ca să am duminica un timp, până luni, în care să mă uit pe email-urile care ar fi cerut reacţie rapidă şi să nu mă panichez luni dimineaţă. Asta e viaţa de corporaţie, iar, dacă nu ştii să o gestionezi, te „prăjeşti”.

Corporaţia e un mediu foarte pozitiv şi în care poţi învăţa foarte mult, din numeroase puncte de vedere, dar trebuie să ştii să ai şi grijă de tine, să ai o igienă a muncii. Noi n-am avut-o, nici generaţia de acum nu cred că o are. Cu cei foarte tineri, care acum termină facultatea, deja simt că se schimbă lucrurile, sunt mult mai detaşaţi. Se întâmplă procesul care s-a întâmplat cu siguranţă şi în ţările vestice: după epuizarea care a urmat muncii înverşunate, au apărut generaţii care fac doar ce e necesar pentru acel nivel şi păstrează un echilibru bun între ce/cât muncesc şi cât câştigă şi viaţa lor personală, echilibru pe care noi încă nu îl avem.

Cum a fost trecerea de la statutul de angajat la cel de antreprenor?

Ştefan Andrei: Antreprenor e cam mult zis. Cred că e mai degrabă trecerea de la securitatea pe care ţi-o dă un salariu mare, maşină de serviciu şi multe alte foloase, spre a fi relativ în vânt, sperând că or să vină clienţi la tine, dar neavând nicio siguranţă din acest punct de vedere.  

M-am neliniştit la vremea respectivă, dar m-am gândit că pot să mai fac şi alte lucruri (cursuri – training, de exemplu) pe lângă psihoterapie, ca să mă ţin într-o zonă de supravieţuire, dar asta e o dilemă pe care o au mulţi dintre colegii mei, mai ales la începutul carierei.

Cunosc o mulţime de psihoterapeuţi deja formaţi sau în devenire pentru care apare această dilemă: cum să practice într-un fel în care să aibă şi o viaţă cât de cât sigură, să nu fie expuşi la fluctuaţii şi nici la un început mai lung decât se anticipează. Răspunsul pe care îl dau în astfel de situaţii şi l-au găsit şi ei, cei mai mulţi dintre ei, este să lucreze în paralel şi altceva şi să practice şi psihoterapia.

Tu de ce ai ales exact psihoterapia şi cum te-ai simţit în ea?

Ştefan Andrei: În prelungirea unei întrebări anterioare, când m-ai întrebat ce m-a impresionat în corporaţie şi am menţionat acel curs, aş zice că acel curs mi-a deschis perspectiva că există o logică profundă în ceea ce suntem, cum ne manifestăm, ce emoţii avem şi că, pe baza acelei logici, poţi învăţa să te schimbi, să te simţi mai bine în viaţa ta. Apoi, am avut un elan foarte profund spre psihoterapie, când am avut acea epifanie.

Faţă de acel sentiment cu care ai început drumul, toată formarea prin care ai trecut apoi, experienţa ulterioară au mai adăugat ceva şi dacă da, ce?

Ştefan Andrei: Sentimentul s-a păstrat. De fapt, e mai mult o aspiraţie decât un sentiment, cel despre care vorbim. Poate şi o nevoie.

Experienţa practică de după acel început şi formările pe care le-am făcut m-au ajutat să fiu mai lucid şi mai priceput în lucrul ca psihoterapeut, dar motivaţia interioară a rămas aceeaşi, nu s-a schimbat. E ceva care mă hrăneşte, în sensul că, în majoritatea timpului, în majoritatea interacţiunilor pe care le am, am un sentiment de bucurie şi de împlinire, de pace.

Recent, m-a întrebat un client despre cum mă simt fiind terapeut. I-am răspuns că majoritatea timpului e foarte bine, mă simt în bucurie şi în pace. Şi el a zis: „fii  serios, nu cred”. Şi atunci am stat şi m-am gândit: sunt şi interacţiuni care după aceea mă lasă obosit, dar le-aş socoti ca fiind 5%, probabil.  

Cum îţi explici asta? Oamenii vin la tine în suferinţă, iar suferinţa şi spectacolul suferinţei îndurerează.

Ştefan Andrei:  În viaţă avem de-a face cu suferinţa, şi a noastră, şi a celor apropiaţi, membri ai familiei, colegi, prieteni. E o întrebare foarte importantă cum îi ajuţi pe ei fără să te scufunzi lent şi tu.

Compasiunea pentru suferinţa celor din jurul nostru nu presupune, însă, ca noi înşine să devenim deprimaţi sau speriaţi. Compasiunea presupune participare: dorinţa de a le fi bine şi dorinţa de a-i ajuta să le fie bine. Participare înseamnă empatie, conţinere şi, în plus, dorinţa activă de a-i fi bine acelei persoane. Dar niciuna dintre aceste trăsături ale compasiunii nu implică un transfer al suferinţei asupra ta. De ce se transferă, cu toate acestea, suferinţa în interacţiunile noastre cu cei care suferă? Din cauză că rezonăm cu acea suferinţă. Acea suferinţă a lor face să vibreze propria noastră suferinţă, deci, practic, o activează sau intensifică. Nu ne-o dau pe-a lor, ci activează acelaşi gen de suferinţă care pre-exista şi în noi: un grad de anxietate, un grad de furie, etc.

În interacţiunea mea cu clienţii - şi unii ar putea, la un moment dat, să vină în mare suferinţă - sunt în acel loc de compasiune, care reduce mult sau dizolvă cu totul transferul asupra mea. Ăsta e un lucru care vine cu timpul, cu experienţa şi cu propria dezvoltare. Nu e ceva ce poţi să înveţi dintr-o carte.

Acum, sunt mult mai în pace, iar profesia m-a ajutat enorm.

Realitatea e că este unul dintre motivele pentru care mulţi - inclusiv unii dintre clienţii mei - după sau în timp ce facem terapie sau facem coaching împreună, aleg să meargă la Psihologie. Sunt tot mai mulţi cei care, în fiecare an, fac această alegere. Este, întâi, o prelungire a dorinţei lor de a se descoperi pe ei înşişi şi de a găsi alinare şi „vindecarea” proprie. Simţind impactul foarte pozitiv în propria viaţă, ei vorbesc cu alţii şi constată un impact pozitiv şi asupra celor apropiaţi, ceea ce le trezeşte dorinţa vie de a-i ajuta şi încrederea că pot face asta. Aceasta poate da o motivaţie foarte puternică de a profesionaliza acest ajutor. Cele două sunt, probabil, motivaţiile cele mai importante ca să te apuci de psihologie/psihoterapie.

Nu e suficient să citeşti? Ai nevoie de lectură ghidată? De ce ai face facultatea?

Ştefan Andrei: Poţi să vrei să o faci, pentru că ai impresia că, făcând o formă de învăţământ sistematică, tot sistematic o să-ţi rezolvi şi problemele sau îi ajuţi pe ceilalţi. Când îi aud că îşi doresc acest lucru, le explic că nu e asta ce se întâmplă la Facultatea de psihologie, că e doar o formă de învăţământ, nu e o formă de vindecare. „Vindecarea”, dacă vine, începe să vină pe parcurs, în timpul dezvoltării personale, deci a formării ca psihoterapeut. Acolo începe o acţiune intensă de, să-i zicem, schimbare interioară care creşte starea de bine. Acesta e sensul în care folosesc cuvântul vindecare: provocarea în interior a unei stări de bine tot mai complete şi mai de durată. Nu că ar fi cineva bolnav. Dacă ar fi cineva bolnav, aş vorbi despre pacienţi, ori eu vorbesc despre clienţi.

Prin urmare, motivele pentru care mulţi se duc la Psihologie au legătură cu aspiraţia de a-şi găsi propria lor „vindecare” şi/sau de a-i ajuta pe alţii în aceeaşi direcţie. De aceea zic că e o evoluţie pozitivă în societate, ca să reiau un subiect pe care l-ai deschis mai la început, pentru că există această nevoie - chiar dacă nu e conştientizată de toţi -  şi există în fundal şi nevoia de a-i ajuta pe alţii ca să facă asta. Ajutându-i pe alţii, te ajuţi pe tine. Ăsta e un mecanism fundamental în alegerea profesiei. Nu neapărat conştient.

Te-ai întoarce la catedră?

Ştefan Andrei: Nu. Când vorbeşti despre catedră te referi la o formă de învăţământ superior sistematizat. Acea activitate presupune un grad de rigiditate, urmărirea pas cu pas a unei programe la care trebuie să bifezi fiecare obiectiv, iar eu cred în - şi mă împlineşte, pe subiectul despre care vorbim, dezvoltarea liberă şi adaptată specific nevoilor emoţionale şi abilităţilor fiecăruia, nu în învăţarea uniformă, standardizată. Care are utilitatea ei, dar nu mai este locul meu acolo, la catedră.

Deci, Ştefan de acum nu mai are nicio legătură cu Ştefan de atunci, care preda?

Ştefan Andrei: Nu aş formula chiar aşa! Sigur că are o legătură. O legătură există. Şi atunci, şi acum, motivaţia din spate este de a aduce lumină prin „cunoaştere”. Doar că, o cunoaştere limitată la nivel intelectual, chiar dacă poate aduce şi ea un grad de claritate, nefiind încă dublată de „trăirea” ei în viaţa reală, de experienţa concretă, nu produce o schimbare interioară care să ducă la o stare de bine autentică şi de durată. De aceea, nu ajungi psihoterapeut doar pentru că ai făcut Facultatea de psihologie. Mai sunt necesari nişte ani, nu puţini, de aşa-zisă „formare”, care e foarte „experienţială”.

E ceva ce te-ar provoca să renunţi la această meserie?

Ştefan Andrei: Nu. Într-o formă sau alta aş face-o oricum. Nu e neapărată nevoie să câştigi bani făcând asta. Important e să ajuţi.