Dr. Gindrovel Dumitra este unul dintre fondatorii Grupului de Vaccinologie din cadrul Societăţii Naţionale de Medicină a Familie, iar opiniile sale, remarcate pe larg în contextul pandemiei de COVID-19, au fost îndelung expuse, chiar din perioada primei campanii de vaccinare anti HPV, din 2008. Cine este doctorul Gindrovel Dumitra, dincolo de titlul medical, aflăm în câteva minute de lectură.

Una dintre primele curiozităţi pe care le-am avut când v-am ascultat intervenţiile publice a fost legată de căldura cu care explicaţi lucruri abstracte şi de înţelegerea profundă a lucrurilor. Mă întrebam de ce oare şi-ar fi dorit domnul Dumitra să devină medic, şi nu politician sau jurnalist. De ce?

Dr. Gindrovel Dumitra: Răspunsul nu este aşa simplu. (râde) Prima mea dorinţă a fost să devin profesor de istorie. Asta a fost prima mea opţiune de tânăr elev, influenţat şi de unul dintre dascălii renumiţi ai localităţii în care se desfăşura şcoala la acel moment, adică în Drăgăşani, Vâlcea. Mi-am dorit atunci să fac o activitate didactică.

Doar că, din păcate, în anul în care a trebuit să dau examen la liceu, în 1983, Liceul Pedagogic din Râmnicu Vâlcea, unde locuiam eu, nu a scos locuri la concurs. Deci, pur şi simplu, şcoala s-a desfiinţat. Ceea ce m-a pus în situaţia de a alege între a merge către un alt profil, dar deja devenise pentru mine şi colegii mei o obişnuinţă să ne orientăm din liceu către o muncă pe care aveam să o desfăşurăm ulterior.

Am ales atunci, influenţat mult şi de sfaturile tatălui meu, să merg la Liceul Sanitar. Iar, de-aici mai departe, a început o întreagă poveste în care, neadaptat fiind cu mediul spitalicesc a trebuit să trec prin toate stările emoţionale, aşa încât să pot împărtăşi cât se putea de mult această meserie.

Atunci m-au impresionat foarte mult medicii. Am mers la o întâlnire, noi, elevii de liceu sanitar, iar acea ţinută a medicului, cu halatul pe umăr, cu seriozitate, cu gândurile duse probabil către blocul operator a fost impulsul care m-a determinat să aleg mai departe profesia de medic.

Cum au arătat transformările emoţionale ale unui tânăr proaspăt intrat la un liceu sanitar. Cum aţi reuşit să vă adaptaţi acestui mediu?

Dr. Gindrovel Dumitra: Şi aici este o întreagă poveste. În clasa a IX-a, am avut dificultăţi în a reuşi să mă apropii de spital. Primul stagiu pe care l-am făcut în spital a fost, cu toată fericirea pentru mine, la sterilizare, adică în locul unde nu am intrat deloc în contact cu bolnavii şi ce trebuia să fac avea legătură mai degrabă cu a duce truse la sterilizat.

Inevitabilul trebuia să se producă.

În semestrele următoare, a trebuit să ajung şi în celelalte secţii: cardiologie, boli interne, chirurgie şi aşa mai departe. Prima dată, am ajuns într-o secţie de boli interne, iar, când asistenta m-a luat cu ea să ajut la recoltarea de sânge şi mi-a dat o sticluţă pentru VSH pe care trebuia să o agit ca să nu se coaguleze sângele, am luat sticluţa în mână şi a căzut pe podea. (râde)

Deci, de-aici plecăm.

Sigur că, din acel moment, mi-am zis: „stai un pic, trebuie să fac o meserie!”, aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi am mers în blocul operator, la morgă. Am pătruns cât se putea de mult în tainele acestei meserii, astfel încât am ajuns într-un final să consider că am făcut o greşeală când am decis să devin profesor de istorie, fiindcă meseria de asistent medical, apoi cea de medic, înseamnă activităţi care te duc foarte mult în zona care presupune şi foarte multe emoţii, dar şi foarte multă ştiinţă.

De aici, la dorinţa de a da la facultate, examenul şi sprijinul pe care l-am primit de la soţia mea, la momentul respectiv, fiindcă ea era cu un an înaintea mea şi trebuia să mergem împreună la facultate.

Studiile universitare le-am terminat după Revoluţie şi îmi amintesc cu plăcere de acea perioadă, fiindcă dreptul de a avea o parafă, dreptul de a ţi se spune „doctorul” echivala pentru mine cu un titlu nobiliar britanic.

Soţia dumneavoastră ce specializare are şi cum v-aţi întâlnit?

Dr. Gindrovel Dumitra: Soţia mea este medic pneumolog şi am făcut amândoi acelaşi liceu sanitar, doar că nu eram colegi de clasă, ci de an, ea venea de la clasa de judeţul Olt, eu veneam de la clasa de judeţul Vâlcea (şi mai era o clasă de judeţul Gorj), dar relaţiile dintre noi s-au schimbat abia atunci când am lucrat împreună în spitalul Slatina.

Ce s-a întâmplat cu pasiunea pentru istorie? S-a năruit, s-a transformat?

Dr. Gindrovel Dumitra: În niciun caz. Colegii mei chiar glumeau cu mine: „Gino, mai spune-ne, cum era la Ierusalim?”. N-aş zice că am continuat-o cumva, dar urmăresc în continuare filme şi citesc cu mare plăcere volume istorice.

Ce profesii aveau părinţii dumneavoastră?

Dr. Gindrovel Dumitra: Tata era maistru electrician, iar mama era laborantă. Tata era foarte preocupat de zona medicală, citea cu un interes tot ce ţinea de medicină, cum citesc eu istoria acum. El îşi dorea să înţeleagă şi poate că această dorinţă de a înţelege lucrurile mi-a fost transferată nativ, dar şi prin educaţie.

Şi-atunci copiii dumneavoastră către ce s-ar îndrepta? Către Istorie sau către Medicină?

Dr. Gindrovel Dumitra: Avem deja o domnişoară studentă în anul IV la Medicină şi o a doua domnişoară elevă în clasa a XII-a, care doreşte să fie doctoriţă, ca mami, la Bechet.

Îmi pare că, acum, profesia de medic nu mai este văzută cu atâta reverenţă ca altădată, medicii ajung să fie judecaţi, etichetaţi. Cum vedeţi dumneavoastră această modificare de percepţie?

Dr. Gindrovel Dumitra: Orice activitate pe care o desfăşor are aspecte pozitive, dar şi foarte multe neajunsuri. Eu am învăţat un lucru: în toate lucrurile pe care le faci să încerci să vezi partea plină a paharului. Iar, pe de altă parte, dacă există elemente care te fac să vezi partea goală a lui, atunci trebuie să înţelegi că sunt elemente ajustabile.

Eu nu pot spune acum că profesia medicală este contestată. Fără discuţie, este contestabilă. Eu consider că titlul de medic este un element care trebuie respectat toată viaţa oricâte bariere ai avea. O dată ce ai devenit medic, rămâi medic până la moarte.

Dumneavoastră aţi ajuns în faţa noastră, prin media, în această perioadă stranie pe care o traversăm. Care este conjunctura prin care dumneavoastră aţi decis să deveniţi portavocea beneficiilor pe care le putem trage din această perioadă?

Dr. Gindrovel Dumitra: Aplecarea către acest subiect a venit în 2008, când s-a derulat campania de vaccinare împotriva HPV, când eu, un medic dintr-o localitate rurală, am simţit pentru prima oară că este pusă la îndoială calitatea de medic şi recomandarea pe care o face acesta în privinţa actelor de prevenţie.
 

Ce s-a întâmplat?

Dr. Gindrovel Dumitra: În 2008, când a început campania de vaccinare contra HPV, Guvernul României a cumpărat un număr de doze de vaccin şi a urmat un dezastru.

Iar ce s-a întâmplat atunci a fost un import al unei campanii antivaccin, care nu se întâmplase până atunci la noi. România raporta până atunci valori de vaccinare de 96,98%, deci valori foarte înalte, iar în mentalul colectiv vaccinul era un element foarte benefic. O dată cu apariţia infodemiei, acest fenomen există de multă vreme la noi, a apărut şi importul în România a unui discurs antivaccin, ceea ce a dus multă lume (şi pe bună dreptate) într-o atitudine de ezitare faţă de vaccin. Dacă aş fi o mamă a unei fetiţe, medicul îmi spune că trebuie să administrăm vaccinul anti-HPV, dar aud şi la televizor informaţii despre faptul că ea ar putea rămâne sterilă în urma acestui lucru, eu, atunci, aş ezita. Aceasta este ezitarea pe care am întâlnit-o eu atunci, iar prima reacţie pe care am avut-o a fost cea de reticenţă. Mi se părea că ceva nu era în regulă. Nu am insistat cu părinţii, nu i-am judecat, dar mi-am luat două săptămâni sabatice în care am încercat să înţeleg pentru mine fenomenul: care sunt studiile, datele, rezultatele şi aşa mai departe, aşa încât să pot face o recomandare ce venea de la doctorul Dumitra.

Ce aţi aflat?

Dr. Gindrovel Dumitra: Normal că am aflat că, la acel moment, vaccinul era un act sigur, ce fusese testat, iar informaţiile erau interpretate eronat, am identificat tehnici de manipulare pe care le-am văzut atunci pentru prima oară. Au fost elemente pe care le-am observat pentru prima oară şi care s-au repetat ulterior, în 2009, când a fost epidemia de gripă porcină; în 2013 am avut probleme cu vaccinarea BCG, iar finalmente prăbuşirea vaccinării pentru bebeluşii sub un an, ceea ce mi s-a părut de neacceptat.

Toate astea m-au determinat, la un moment dat, să-i propun Rodicăi Tănăsescu şi Sandrei Alexiu crearea Grupului de Vaccinologie, considerând că medicii de familie trebuie să aibă un reper la nivel naţional căruia să se adreseze şi de unde să obţină informaţii cât se poate de concrete. Pe de altă parte, ne doream să existe un organism care să transmită către autorităţi detalii ale acestui fenomen din rândul populaţiei, astfel încât deciziile politice să fie corecte, nu influenţate de diverse speculaţii.

Expertiza noastră s-a dovedit cât se poate de apreciată de-a lungul timpului şi am devenit cu toţii unul dintre elementele la care se raportează autorităţile, cu care mass-media preferă să discute pentru a obţine informaţii corecte şi concrete şi iată că pandemia ne găseşte la locul potrivit.