Dr. Ioana Ioancio este medic primar Medicină internă, Geriatrie şi Gerontologie, cu o vastă experienţă în domeniul sănătăţii vârstnicului. Cu o pasiune deosebită pentru îngrijirea pacienţilor seniori, dr. Ioancio este dedicată îmbunătăţirii calităţii vieţii acestora. Este recunoscută pentru abordarea empatică şi atentă faţă de pacienţi, creând un mediu sigur şi confortabil atât pentru pacienţi, cât şi pentru aparţinătorii acestora.

Cum aţi ales medicina? Cine din familia dumneavoastră era orientat spre acestă zonă?

Dr. Ioana Ioancio: M-am născut şi am trăit în Focşani, am absolvit Liceul de Matematică şi Fizică „Al. I. Cuza”, cu gândul că voi urma o tradiţie matematică, cu treapta întâi, cu treapta a II-a şi bacalaureat.

Aşa încât, greu îţi pui problema cum te îndrepţi spre medicină, când opţiunea era una singură. Dar, cum le spun copiilor mei, fără matematică nu există celelalte ştiinţe exacte: fizică, chimie, biologie.

În familia mea, erau profesii diverse, niciunul nu era medic. Mama era inginer chimist, absolvent al singurei Facultăţi de Pielărie şi Marochinărie din Iaşi, cu 10 brevete de inovator în domeniul chimiei, iar tata, Gheorghe Jecan, a fost şi rămâne un visător, profesor de română-germană şi fost director al Teatrului din Focşani. Venea din Timişoara, este ardelean şi, spunea el, a lăsat tramvaiul ca să ajungă să fie aşteptat în gara din Focşani cu şareta. Vorbim despre anii frumoşi ai Focşaniului, până la cutremurul din ‘77, când în oraş se adunau artiştii, se ţineau festivaluri şi spectacole de balet.

Deci, nimeni din familie nu fusese medic. Doar un frate al bunicului matern era farmacist în Bucureşti, iar pe la Iaşi erau profesori universitari celebri în domeniul eonologiei, respectiv descendenţa Cotea.

Eram unicul copil la părinţi, îndrăzneţ, rebel, crescut de bunici. La un moment dat, după treapta a II-a, mi-au dat un termen de gândire: Ce voi face mai departe? Cu matematica nu credeam că o să fie cea mai bună soluţie. Mama voia inginerie, tata voia medicină, iar eu încă nu ştiam prea bine ce voiam.

Dar întotdeauna apar oameni providenţiali în viaţă, iar lucrurile mari se fac prin oameni. Astfel încât, în această burghezie a Focşaniului, când la toate întâlnirile şi petrecerile erau nelipsiţi medicii şi şefii de secţie ai spitalului din Focşani, m-am lăsat fascinată de toate discuţiile despre cazuri, cu patologii, diferite specialităţi - pediatrie, radiologie, oncologie, medicină internă, farmacie.

Universul meu a fost perturbat. Şi am început să mă gândesc serios la medicină.

Cum a fost admiterea? Concurenţa ştiu că era uriaşă!

Dr. Ioana Ioancio: Întotdeauna am ştiut că pot. Făceam pregătire cu profesorul universitar care pregătea lotul olimpic de chimie. Iar când acest profesor vine şi spune: Pleacă, Ioana, că nu mai am ce să te învăţ! ştii că totul mai ţine doar de tine, să te concentrezi în acele trei ore, să dai cât mai mult.

E foarte important să vină un dascăl să-ţi spună asta. Ca şi în medicină, e important ca un doctor să-ţi spună poţi şi să-ţi dea instrumentul în mână.

Când pornim pe un drum, spre un vis, noi suntem pregătiţi dar e foarte important să fim tot timpul încurajaţi. Este esenţială încrederea. Aşa este şi în medicină. Toţi avem un început. Competiţia este foarte important, pentru că numai în competiţie omul îşi ascute năzuinţele, studiază mai mult.

Cum a fost în facultate?

Dr. Ioana Ioancio:Am început frumos, cu o practică agricolă de vreo lună, la mere. Am mâncat, am muncit şi ne-am distrat.

Apoi, a venit Revoluţia şi mintea nu ne-a mai stat nici la disecţie, nici la facultate, la nimic. Aveam această libertate şi nu ştiam ce să facem cu ea. Trăiam un fel de dolce vita, cum se spune, până când vine o cunoştinţă din familie, medic de terapie intensivă, care fusese la Revoluţie, ajutase răniţii chiar la Spitalul de Urgenţă şi mă întreabă: Ioana, ai făcut rost de oase? Cum merge disecţia? I-am spus că încă nu, că mă bucur de libertate. Şi mi-a spus: Gata cu libertatea, a trecut! Apucă-te şi studiază. Şi uite aşa m-am dus - ţin minte şi acum - am luat o sticlă de coniac, am dus-o la autopsie şi am cerut oase. Aveam nevoie de un craniu cu 300 de găuri cu denumiri latineşti care trebuia învăţate. La examenul de anatomie clasică trebuia să le ştii denumirile tuturor în limba latină.

A fost greu la anatomie. Un alt examen greu a fost farmacologia, în anul trei. Iarăşi, duşul rece. Împreună cu fiziopatologia deschid bazele medicinei clinice viitoare: semiologie.

Timp de trei ani eşti student la medicină ca la orice altă facultate: nu ai contact cu pacientul. Doar înveţi, acumulezi: microscop, disecţie, materia aridă – biofizică, biochimie. Dar totul se deschide şi devine frumos în anul patru, când te întâlneşti cu pacientul. Şi-atunci decizi, de fapt, dacă vei face această meserie toată viaţa sau te retragi.

Cum aţi ales geriatria? Cât de nouă era această afecţiune, Alzheimer, pentru mediul ştiinţific de atunci?

Dr. Ioana Ioancio: În România, prof. Luiza Spiru a fost o deschizătoare de drumuri în acest studio al Alzheimer-ului. Şi a învăţat de la mari profesori din Franţa. Făcuse centrul din Otopeni, cu 30 de paturi, pentru ca apoi să se mute din Otopeni. Şi am ajuns cu greu să o întâlnesc într-o zi. Era chiar ziua de naştere a fiului meu. M-a scanat dintr-o privire. Tu ce vrei de la mine? I-am spus că am o lucrare de doctorat. M-a întrebat dacă am publicat, i-am spus că doar în România. A spus că nu există aşa ceva, că trebuie să apar internaţional. I-am explicat că nu am avut cum, că am trecut Carpaţii, că vin din Târgu Mureş. Nu a mai spus decât atât: „Mâine începi lucrul. Vino încet pe la ora nouă, că seniorii nu se trezesc dimineaţa, şi te-apuci să lucrezi!” După o lună, am început să fac gărzi în Elias, am publicat, mi-am adunat baza de date pentru cercetarea mea: „Legătura dintre Alzheimer şi tiroidă”.

Ce aţi aflat?

Dr. Ioana Ioancio: Că există o influenţă a hiper şi hipotiroidismului în declanşarea deficitului cognitiv lejer. Şi, dacă se intervine prompt, se amână, practice, procesul de involuţie, adică de evoluţie spre boala de memorie. Deci, este foarte importantă substituţia, diagnosticul unei patologii tiroidiene şi intervenţia pentru a nu deschide calea spre boala neurocognitivă viitoare.

Cât de importante mai sunt somităţile în această meserie şi de ce e bine să ne raportăm la ele?

Dr. Ioana Ioancio: De la fiecare medic, de la fiecare cadru universitar ei (studenţii – n.r.) învaţă câte ceva. Pentru că fiecare putem să le oferim altceva, ceva unic ca stil de predare. Nu ne asemănăm nici în cazuistică. Fiecare avem experienţa noastră de viaţă în domeniul medical. Şi atunci ei trebuie să înveţe de la toţi câte ceva. Nu există salturi.

Sunt şcoli bune. Ce înseamnă o şcoală bună? Nu o să dau exemple. O să mă raportez la un exemplu din străinătate, al fiului meu care studiază medicină în Olanda. Acolo lucrurile se ştiu clar, cărţile sunt universale. Se iau cei mai buni profesori de pe glob, iar studenţii ştiu, la începutul unei facultăţi de medicină, că trebuie să studieze 20 de cărţi, care sunt cele mai bune, chintesenţa medicinei internaţionale. Cu ele se prezintă la examen. Sunt lucruri bătute în cui de ani de zile. Nu poţi să schimbi o materie în fiecare an, să zăpăceşti copiii, să nu ştie ce şi cum. Iar studenţii la medicină trebuie să aibă termeni de comparaţie, să înveţe din diferite şcoli: de la Şcoala Americană, Şcoala Franceză, Şcoala Germană. De la toţi se învaţă şi se construieşte piramida. Pentru studenţii la medicină există un consens internaţional pentru ceea ce ei studiază.

Am deschis o carte de geriatrie, unde actualmente toţi discută la nivel de evaluare geriatrică standardizată. Sunt normele internaţionale pe care şi noi le implementăm. Deci, o oră şi jumătate de discuţie - istoric medical, istoric de viaţă, teste, imagistică, eventual puncţie de lichid cefalorahidian – pe baza lor se construiesc diagnostice. Aşa se face peste tot, apoi se particularizează. Aşa era şi acum 30 de ani.

Am avut un profesor la medicină internă în şcoala de la Cluj - profesorul Cotoi – care intra în sala de curs, iar, de la uşă până la fereastră, atâta vorbea că puteai să scrii o pagină. Şi se uita, când intra în cabinet, la o icoană, iar când pleca îi spunea: La revedere! Multă sănătate!

Şi a zis profesorul Cotoi: „Azi v-am predat bronhopneumopatia cronică obstructivă. Mai departe voi de unde citiţi? Păi, din ce ne predaţi dvs. Oameni buni, sunt tratate de medicină internă, procuraţi-vă. Medicina se învaţă din cărţi. Apoi, veniţi la bolnav, îl vedeţi şi ştiţi boala. Citiţi-l şi pe americanul cutare, şi pe francezul cutare, şi pe neamţul cutare şi vedeţi că fiecare a venit cu o idee. Apoi, mergeţi la patul bolnavului. Vedeţi bolnavul.” Şi aşa am început să citim tratate.

Responsabilitatea de doctor este de când a intrat bolnavul pe uşă, până pleacă.

A cui era icoana la care se uita profesorul Cotoi?

Dr. Ioana Ioancio: Era icoana lui Toma Necredinciosul. Şi a spus domnul profesor: „Dacă nouă specialişti zic nu, eu am zis da, pentru că am fost Toma Necredinciosul. Trebuie să ajungeţi şi voi într-o zi să fiţi Toma Necredinciosul, să ziceţi da când toţi se opun, iar deciza voastră să fie cea mai bună. Acolo este succesul.”

Ce vă place la munca în geriatrie?

Dr. Ioana Ioancio: Deunăzi, un distins profesor universitar vorbea de o politică europeană, care spune că la 55 de ani suntem bătrâni şi că trebuie să ne retragem, să nu mai muncim, să lăsăm locul tineretului. Şi am zis: „Domnule profesor, cu toată stima, aţi fi primul dat afară, la pensie, şi nimeni nu v-ar mai pune acum întrebări”.

A doua problemă: acum 25 de ani, când prindeam un vârstnic de 80-85 de ani, eram cei mai fericiţi. Astăzi, eu vă spun, când prindem 100 de ani suntem fericiţi.

Acesta este succesul medicinei. Noi, astăzi, avem pacienţi de 90 - 100 de ani, persoane care sunt fără probleme cognitive, străbunici, fiindcă medicina şi-a făcut treaba.

Sunt 25 de ani de muncă în această specialitate şi succes asupra bolii de memorie. Acum, un pacient cu Alzheimer, diagnosticat în urmă cu 10-15 ani, este funcţional, integrat în familie, continuă tartamentul şi este bine. Dar, în urmă cu 10-15 ani, era agitat, înjura şi nu avea o viaţă decentă. Deci, ştiinţa, un diagnostic corect, un tatament adecvat i-au dat şansa să-şi desfăşoare mai departe activitatea liniştit, iar pentru familie nu cred că există o mai mare fericire.