Dr. Adriana Hristea este medic specialist, lucrează pentru Institutul Naţional de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balş” şi predă la Facultatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti.

Ce anume v-a mânat să alegeţi specialitatea boli infecţioase?

Dr. Adriana Hristea: Nu aş zice că m-a mânat neapărat ceva, pentru că unele lucruri le mai aranjează şi Bunul Dumnezeu. Am descoperit-o, mai bine decât am făcut-o în timpul studiilor, cu ocazia stagiaturii care se făcea la vremea când am terminat eu facultatea, în ‘89, timp de un an, pe vremea unor stagii medicale de chirurgie şi ce îşi mai alegea fiecare. În contextul ăsta eu am luat bolile infecţioase, la Spitalul de Boli Infecţioase Colentina, şi am descoperit că e interesant. Nu a fost o decizie luată în facultate, nu a fost marele meu vis să fiu specialist de boli infecţioase. A fost, cu toată onestitatea, mai degrabă o întâmplare.

Ce e interesant în acest domeniu?

Dr. Adriana Hristea: Faţă de alte specialităţi medicale, avem satisfacţia că bolile infecţioase acute pe care le putem vindeca, oricât de spectaculos ar fi tabloul clinic, se termină cu vindecarea completă a pacientului. Şi vorbesc aici de meningite, de septicemii, de boli pe care nu le târâie pacientul după el toată viaţa, ci are şansa să se vindece. E regula pentru multe dintre bolile infecţioase - spre deosebire de specialităţi în care pe pacient îl ameliorezi, se duce acasă, după o vreme iar revine cu insuficienţa lui cardiacă, cu boala lui ischemică coronariană, cu bolile cronice care rămân acolo cum e diabetul şi restul. La noi mulţi se vindecă din situaţii uneori dramatice.

Daţi-mi un caz pe care nu o să-l uitaţi niciodată!

Dr. Adriana Hristea: Unul e legat de o pacientă care a fost internată cu ceea ce se cheamă purpura fulminans, adică o insuficienţă multiplă de organ plus coagulare intravasculară diseminată în contextul unei meningite pneumococice. Eram la camera de gardă. Era pacienta mea, dar eram şi de gardă. A dezvoltat o insuficienţă respiratorie de tip obstructiv. Nu mai putea să respire şi era foarte greu să am acces la o salvare cu medic. Am făcut un lucru pe care nu ştiu dacă trebuie să îl povestesc. Am plecat din gardă cu pacienta, cu salvarea, la Floreasca, pentru că lucrurile s-au întâmplat atât de repede că nu mai era timp să faci bilet, să iei aviz şi mi-am dat seama că dacă o trimit aşa, până se dumiresc unii sau alţii... Am urcat într-un lift direct, spunându-le celor de la spital că e cu insuficienţă respiratorie, că trebuie să ajungă în ATI. Fiind îmbrăcată ca doctorul m-au lăsat şi au salvat-o că, de fapt, ea făcea insuficienţa asta respiratorie cu nişte mulaje hematice pe care le făcuse, nişte sângerări la căile respiratorii şi practic făcuse o obstrucţie pe căile respiratorii. De îndată ce au aspirat-o şi i-au făcut ce trebuie acolo, a fost salvată. E un caz pe care nu o să-l uit, pentru că a fost o decizie nu foarte uşoară. Mi-aduc aminte că vorbeam cu asistenta care era de serviciu şi mă întreba că, dacă nu ajunge să o asiste respirator, ce se va întâmpla? Şi când i-am zis „moare”, m-am gândit că nu se poate, trebuie să fac asta, să facem ceva şi m-am precipitat într-o chestie pe care nu trebuia să o fac. Un medic nu trebuie să-şi părăsească garda niciodată.

Vă pregăteşte cineva pentru asta sau trebuie să te naşti aşa?

Dr. Adriana Hristea: Cred că unii dintre medici au ceea ce ar fi putu numi chemare. Îşi fac meseria asta cu dăruire şi cu empatie faţă de pacienţi şi le pasă. E adevărat că nu trebuie să preiei suferinţa pacientului şi ar trebui un training despre cum să nu preiei încărcătura negativă în raport cu toate cazurile. Vă daţi seama cum ar fi colegii oncologi, care au de tratat lucruri grele tot timpul, şi la ei, din nefericire, spre deosebire de ce mi se întâmplă mie, pacienţii...  ok, se mai vindecă, că există şi cancere vindecate, dar mai puţine decât cele care se termină rău. Dar, chiar şi aşa, dacă faci meseria asta cu sufletul şi cu empatie faţă de pacient eşti, dincolo de cunoştinţele tale, un doctor bun - mai degrabă decât unul care e foarte bun teoretician, e tobă de carte, dar care nu are niciun fel de implicare emoţională.

Cu asta de naşti. Nu te învaţă nimeni în facultate. Te învaţă să te comporţi corect cu pacientul, te pot învăţa regulile de comunicare corectă, dar nu te învaţă nimeni să fii empatic. Suntem sau nu suntem.  

Când v-aţi dat seama că asta este meseria pe care vreţi să o faceţi?

Dr. Adriana Hristea: Asta e o poveste. Tatăl meu era asistent medical şi îşi dorea foarte mult, cum îşi doresc toţi părinţii, să facă mai mult copiii lor decât au făcut ei, să fiu doctor. Dar atât vorbea despre chestia asta încât mi s-a părut că nu e decizia mea şi că de fapt fac ce vrea el şi am început să mă opun, ca toţi adolescenţii. Şi ce o să faci? O să fac Universitate Chimie, că eram la un liceu de Chimie - şi abia când a încetat el să-mi mai spună ce grozav, ce deosebit, ce lucruri frumoase poţi să realizezi fiind medic, atunci am reconsiderat cu capul meu ideea de a fi doctor. Mama, pe de altă parte, a fost tehnician topograf şi ea şi-a dorit să fie profesoară de matematică. Şi la un moment dat am realizat că am făcut ce şi-ar fi dorit fiecare: sunt medic, dar sunt şi cadru didactic. Învăţ oameni. Nu matematica, dar îi învăţ ce ştiu: boli infecţioase. Dar aşa am făcut ce şi-ar fi dorit părinţii mei să facă şi nu au realizat. Povestea e veche. Ştim că există transferul acesta al dorinţei părinţilor, ceea ce nu au realizat ei să realizeze copilul.

Până la urmă pofta a venit mâncând sau era în dumneavoastră dorinţa asta şi ei au reactivat-o?

Dr. Adriana Hristea: Dorinţa cred că era întotdeauna acolo. Îmi aduc aminte, când eram copil mă jucam cu fratele meu. Eu eram profesoara şi el era elevul şi predam şi asta era acolo, deşi atunci nu vorbea nimeni despre ce o să fac eu. Asta cu îngrijitul oamenilor, cu ajutatul era şi ea acolo. De fapt, dacă lucrurile nu vin pe un teren care e deja acolo, probabil e mai greu să le faci cum trebuie, să le faci cu sufletul.

Ce vă place la meseria de medic?

Dr. Adriana Hristea: E foarte bun sentimentul pe care îl ai când ajuţi pe cineva în suferinţă, când îi alini suferinţa. Când aduci alinare cuiva. Indiferent de ce natură ar fi. Nu mai vorbesc de mulţumirea că i-ai salvat viaţa. E o stare bună. Sunt şi multe lucruri stresante şi greutăţi în meseria asta legate tot de relaţionarea cu pacientul. Sunt şi lucruri care nu sunt uşor de trăit. Sunt multe situaţii pe care le exacerbăm: oi fi făcut bine, dacă făceam invers, oare trebuia să fac altceva - şi lucrurile astea nu se trăiesc uşor. Ce îmi place cel mai mult este că mi se pare mare lucru să poţi să ajuţi un om în suferinţă.